Farouche si L’Air du Temps, ambele de la casa Nina Ricci sunt primele parfumuri pe care
le-am cumparat pe banii mei, din economiile mele de studenta. Adica din vandut
cartela de masa si mancat pe sponci, cate un covrig de 35 de bani. Primului
i-am ramas fidela toata viata, cel de-al doilea a fost intrerupt.
In 1990, cand am fost prima oara la Paris, am reusit sa cumpar doar deodorantul, parfumul deja nu se mai gasea. Deci nu ne-am mai revazut de vreo 23-24 de ani. Nici nu mi-l mai reaminteam foarte bine, dar iata ca am avut ocazia sa-l remiros in varianta EDT, adica exact varianta pe care am avut-o. N-am sa inteleg niciodata de ce Nina Ricci si-a abandonat acest copil, caci era un parfum foarte cunoscut si apreciat in anii 70'-80'. Este un parfum floral aldehidic, dar Nina Ricci are marele merit ca a folosit intotdeauna aldehidele cu parcimonie, astfel ca ele sunt inofensive si la L’Air du Temps si la Farouche. Parfumul a fost apreciat pentru ca era foarte feminin , dezinvolt si usor de purtat. Nu stiu cat de bine se potriveste numele parfumului cu parfumul. Farouche este un termen care e mai greu de explicat in limba romana, ar defini o personalitate timida, care relationeaza greu in societate, drept pentru care este asimilata cu un salbatic. Varianta EDT se folosea ziua, EDP ca parfum de seara. Mie parfumul imi pare foarte feminin, cald si lipsit de agresivitate. Poate s-a mai imblanzit cu trecerea timpului. Incepe cu o coja de portocala amaruie si cu note verzi de galbanum, pentru ca apoi, in notele de mijloc sa-si dezvolte partea florala. E greu de definit mijlocul parfumului caci este un mixaj omogen si, fiind si aldehidic parfumul, este greu sa gasesti corespondente printre florile din flora reala. Poate doar caprifoiul l-as putea identifica. Nota amaruie si citrica se pastreaza, insa, multa vreme. Parfumul are siaj decent, te imbraca frumos, dar nu este nicio clipa suparator si coplesitor pentru cei din jur. Din notele de final nu prea prind mare lucru, simt doar muschi de stejar. Ceea ce miros eu acum este un parfum din intervalul 1973-1980 (judecand dupa flaconul fara atomizor), deci are oarece vechime si si-a mai pierdut din note si din frumusete. Este si motivul pentru care nici nu incerc sa-l evaluez caci nu ar fi corect, mai ales ca si in amintirea mea a ramas destul de vag conturat. Parerea mea este ca nu trebuia abandonat. Daca era prea scump si nu se mai putea produce in serie, se putea incerca o varianta moderna cat mai apropiata de spiritul parfumului (asa cum s-a intamplat cu L’Air du Temps) sau reproducerea fidela, la preturi mai mari, cu vanzare limitata in magazinele Nina Ricci, eventual la comanda. Mi se pare tare nedreapta condamnarea la moarte a unor parfumuri care au fost iubite si apreciate la vremea lor si de care multi s-au atasat si s-au despartit cu regrete.
In 1990, cand am fost prima oara la Paris, am reusit sa cumpar doar deodorantul, parfumul deja nu se mai gasea. Deci nu ne-am mai revazut de vreo 23-24 de ani. Nici nu mi-l mai reaminteam foarte bine, dar iata ca am avut ocazia sa-l remiros in varianta EDT, adica exact varianta pe care am avut-o. N-am sa inteleg niciodata de ce Nina Ricci si-a abandonat acest copil, caci era un parfum foarte cunoscut si apreciat in anii 70'-80'. Este un parfum floral aldehidic, dar Nina Ricci are marele merit ca a folosit intotdeauna aldehidele cu parcimonie, astfel ca ele sunt inofensive si la L’Air du Temps si la Farouche. Parfumul a fost apreciat pentru ca era foarte feminin , dezinvolt si usor de purtat. Nu stiu cat de bine se potriveste numele parfumului cu parfumul. Farouche este un termen care e mai greu de explicat in limba romana, ar defini o personalitate timida, care relationeaza greu in societate, drept pentru care este asimilata cu un salbatic. Varianta EDT se folosea ziua, EDP ca parfum de seara. Mie parfumul imi pare foarte feminin, cald si lipsit de agresivitate. Poate s-a mai imblanzit cu trecerea timpului. Incepe cu o coja de portocala amaruie si cu note verzi de galbanum, pentru ca apoi, in notele de mijloc sa-si dezvolte partea florala. E greu de definit mijlocul parfumului caci este un mixaj omogen si, fiind si aldehidic parfumul, este greu sa gasesti corespondente printre florile din flora reala. Poate doar caprifoiul l-as putea identifica. Nota amaruie si citrica se pastreaza, insa, multa vreme. Parfumul are siaj decent, te imbraca frumos, dar nu este nicio clipa suparator si coplesitor pentru cei din jur. Din notele de final nu prea prind mare lucru, simt doar muschi de stejar. Ceea ce miros eu acum este un parfum din intervalul 1973-1980 (judecand dupa flaconul fara atomizor), deci are oarece vechime si si-a mai pierdut din note si din frumusete. Este si motivul pentru care nici nu incerc sa-l evaluez caci nu ar fi corect, mai ales ca si in amintirea mea a ramas destul de vag conturat. Parerea mea este ca nu trebuia abandonat. Daca era prea scump si nu se mai putea produce in serie, se putea incerca o varianta moderna cat mai apropiata de spiritul parfumului (asa cum s-a intamplat cu L’Air du Temps) sau reproducerea fidela, la preturi mai mari, cu vanzare limitata in magazinele Nina Ricci, eventual la comanda. Mi se pare tare nedreapta condamnarea la moarte a unor parfumuri care au fost iubite si apreciate la vremea lor si de care multi s-au atasat si s-au despartit cu regrete.
Numele parfumului: Farouche
Casa: Nina Ricci
Concentratie: EDT
An de aparitie: 1973
Creator: Michel Hy
Gen: feminin
Descriere oficiala:
note de varf: aldehide, mandarina,galbanum, piersica,
bergamota
note de mijloc: caprifoi, garoafa, iris, lacramioara,
trandafir, muscata
note finale: santal, ambra, mosc, muschi, vetiver
Aprecieri personale
Intensitate: medie
Persistenta:
Flacon: vezi fotografia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.